N-as putea sa va spun nici acum prin ce asociere logica ciudata mi-a venit in minte ideea acestui articol. Acum citeva zile eram intr-un maxi-taxi (sau rutiera, cum ii spunem noi) in Chisinau. Ma duceam la Gara de Sud. La radio se difuza o emisiune cu urmatorul spil: omul de la tara suna ca sa vorbeasca in direct cu o ruda plecata in Italia, aceasta ruda fiind contactata telefonic de echipa redactionala. Dupa ce vorbeau cele doua rude, cel care suna era intrebat care era suma maxima de euro pe care o poate cistiga la acel concurs. (Deja era concurs! Iar cel care suna se inscria automat in joc!!) I se ofereau trei variante. Omul de la tara, firesc, o numea pe cea mai mare si astfel devenea fericitul posesor a 50 de euro. Realizatorul emisiunii ii multumea, Western Union ii multumea, toata lumea ii multumea ca a sunat si a cistigat.
Recunoasteti ca ideea emisiunii e cel putin ingenioasa, dat fiind faptul ca numarul celor plecati peste hotare este de ordinul sutelor de mii. Prin urmare, acea emisiune radiofonica avea asigurat din start un punct ochit. Efectul statistic al acestui recent entertainement nu e greu de estimat. Cred ca fiecare cetatean al Republicii Moldova are cel putin doua rude plecate in Italia sau altundeva.
Am citit acum citeva saptamini intr-o carte, la fel de ciudata ca acea emisiune, ca din satul Tartaul au plecat la munca peste hotare 275 de familii. Cartea se numeste Tartaul – Istoria satului si poarta semnatura lui Andrei Tabureanu. Cred ca e prima monografie de acest fel care sa atesteze un fenomen social care a luat proportii gigantesti in ultimii zece ani. Si, de fapt, despre aceasta carte vreau sa vorbesc aici.
Autorul cartii, Andrei Tabureanu, pina acum 10 ani, nu a avut un destin prea spectaculos. A facut studii de istorie la Universitatea de Stat, s-a intors in sat si pina prin 1965 a fost directorul scolii locale. Dupa care a devenit si el, ca 90% din populatia RSSM, secretar de partid. Eu nu ma nascusem pe atunci dar mi-au povestit oamenii din sat ca in aceasta calitate Andrei Tabureanu a culcat la pamint toate troitele din sat.
O fi asa, n-o fi asa, nu stiu, insa cu aceasta poveste destinul lui Andrei Tabureanu dupa 1990 devine spectaculos. Adica numai asa imi explic faptul ca a pornit din poarta in poarta, colectind piese de tesatorie vechi, instrumentar agricol interbelic, exemplare numismatice ante- si interbelice, arme nefunctionale – vestigii ale celor doua razboaie, detalii de interioare casnice. Razboaiele de tesut incomplete erau date jos din podurile caselor vechi, instrumentarul agricol scos de la naftalina de prin cotloane si chiliere, armele erau dezgropate de prin gradini, astfel punindu-se pe picioare Muzeul de Istorie a Satului. Pe linga toate acestea, piesa de rezistenta, intr-un hol semiobscur, poate fi admirat un ditamai fragmentul de mandibula de animal preistoric. Sub ea scrie ca-i de brontozaur. Tot ce stiu eu e ca are vreo patru-cinci masele cit doi pumni lipiti unul de altul si ca cel care a adus-o o gasise intr-unul din peretii cuptorului in care cocea piinea. Alte citeva piese de rezistenta ale Muzeului sint icoanele vechi din secolul XVI. “Icoanele sint pline de viata, icoane cu sfinti cu fete rumene, cu miini rotunde, cu gama de culori bine gradata, vadesc o influenta puternica a scolii de pictura italiene. Icoanele au inscriptiile slavonesti (sec. XVI, XVII), cele din secolul XVIII – in româneste. Numele pictorilor nu sint cunoscute. Si chiar de n-au fost pictate de italieni pictorii au facut scoala italiana. Este cunoscut numele unui pictor – Ioan Damaschin” (citat din Eparhaliniie vedomosti, nr. 9, 1806).
Dupa ce a terminat muzeul, Andrei Tabureanu a pornit din nou din poarta in poarta sa adune bani pentru o noua biserica. Cea veche arsese. Acum biserica e aproape gata, are logistica, are personal, are pina si o biblioteca de literatura religioasa alcatuita in colaborare o organizatie nonguvernamentala bucuresteana – Institutul “Fratii Golescu”. A terminat cu biserica si a trecut la redactarea unei monografii a satului.
Tot ce a avut vreodata legatura cu sintagma “tartaul” e trecut in aceasta carte drept informatie importanta, valorificabila stiintific. De la “asezarea geografica si clima”, de la explicitarea, e adevarat, usor diletanta a toponimelor, de la listele de porci/ oi/ vite si pina la problema deportarilor, a bastimentelor publice din sat, a riturilor si miturilor locale, totul e asezat, catalogat, consemnat. Sint reproduse acolo procese verbale, “spisokuri”, statistici apicole, “upravlenii”, demiteri, electorate locale, articole despre sat, marturii orale despre deportari sau invatamint in perioada deportarilor, un pachet de-a dreptul impresionant de texte folclorice (“urete”, “cintece populare vechi”, “legende”, “descintece”).
Cartea are si partea ei de senzational: “(…) iata ce povesteste Vera Porneala (Tabureanu), invatatoare emerita, acum pensionara: (…) Imi aduc aminte ca anul scolar 1944-1945 s-a inceput fara programe si manuale scolare. (…) In perioada de iarna sectia raionala de invatamint Baimaclia a decis sa ma trimita in satul vecin Ilascova (azi disparut) pentru a organiza acolo instruirea copiilor intr-o casa taraneasca. (…) Intr-o dimineata, imi amintesc si acum cu durere in suflet, cind am intrat intr-o familie de aici, unde erau doi copii de scoala, am dat peste un tablou zguduitor. Copiii erau plini de singe pe fata si pe miini. Stapinii casei, nemaiavind cu ce se hrani, au taiat ultima lor vita – vaca, pentru a-si salva copilasii. Ce se intimplase? Singele scurs de la vaca taiata a fost strins intr-un lighean, care, racindu-se, s-a inchegat, iar fiind adus in casa, copii, cu minutele tremurinde, il duceau acum la gura si-l mincau”. Incepuse foametea.
Adusa in contemporaneitate, Istoria satului… devine din ce in ce mai frugala. Citeva liste de personalitati incluse, evenimente culturale omise, puncte de agrement (pe unul din panourile “Colibei” din padure se poate vedea autograful lui Cimpoi) descrise la repezeala, formeaza substanta capitolului Tartaulul de azi.
Dar de fapt ce este aceasta carte? Nu este un tratat istoric, nu este un studiu antropologic sau sociologic, nu este nici un breviar lingvistic, nici macar o monografie dusa pina la capat. Este, de fapt, o ingenioasa poveste, marca multi-kulti, spusa de un om pentru consatenii lor, despre ei. Este un fel de think locally, fuck globally induiosator care abia el insusi poate sta drept instrument tratatelor susamintite. Pina una-alta, mie si celor din satul Tartaul ne creste pipota in noi cind citim intre copertele acestei pseudoistorii despre bunicii si mai vechile noastre rude, tot o forma ciudata (subzistenta?) de evolutie culturala in stilul emisiunii radio de care v-am povestit la inceputul acestui articol, care, nici el, nu este chiar un articol. – Autor: Igor Mocanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu